Bolnav de dragoste

Love sick

Iata ceva foaaaarte interesant. Se pare ca dragostea ar fi  o boala, conform unor studii recente, pe care doctorul Frank Tallis le reda in cartea sa "Love sick".

Citat de pe un forum strain de literatura:

Love is a Mental Illness?

"Love is an Mental Illness. So goes the Dr. Frank Tallis Thesis in his book "Love Sick". This mental Illness has been recognised and recorded in papyrus by early Egyptians thousands of years ago. The symptoms of "Love Sickness" has been well documented by Muslim Physicians and writers of the early Islamic Empires, culminating in the writing of the all-time classic Love Story of "Layla and Majnun" - the Archeytype of all love stories. Love at First Sight, The Exhileration of meeting, The Infinite Possibilites of joy, The Love Triangle, Unrequited Love, The Separation, Yearning for the Beloved and The Madness and finally Death of the Lovers in the absence of each other.

Love starts off with joyfulness but it's a joy that has the inenvitable sadness attached to it. The High's and Lows of Love Sickness is same as that of a manic depressive - a mental illness that is now fully recongnised and has some effective remedy for it. Although love sickness is no longer recognised as an illness - so goes Tallis arguments, it has symptoms that can be readily diagnosed as a mental illness. Love Sickness can kill - from Sappho jumping off a cliff for unrequited love to lovers committing suicide. Love make us irrational. It unsettles us. Turns our world's upside down. Therefore this Illness needs a ready diagnoses and needs to be treated."

Oh well... Mie mi-a spus cineva, o cunostinta oarecare care a patit-o, ca lucrurile decurg frumos la inceput, cand simti si aerul din jurul tau(devine brusc tot mai consistent), mergi pe strada si totul e pufos, ai parte de sinestezii, simti ca totul e asa cum trebuie sa fie si ti se pare ca toul e perfect la modul in care nu mai fusese niciodata pana acum atat de perfect.
Am mai aflat tot de la cineva ca apoi lucrurile decurg din ce in ce mai rau, in faza finala, incepi sa te evapori incet, si nimic nu mai are forma, gust, miros, totul ti se pare derizoriu, consideri ca te poti dispensa de oricine si nu mai dai doi lei la modul serios pe nimeni, nu faci decat sa iti bati joc de oricine iti pica in plasa, fie ca e vorba de amicii tai, de familia ta, de oamenii noi pe care ii cunosti.
Am dedus ca de fapt te doare in pix de toti, ti-e lehamite, incepi sa suferi cu inima(fizic vorbind, ai caderi de tensiune sau palpitatii), mergi pe strada si nu vezi pe nimeni, vezi doar niste carcase care se plimba de colo colo. Nimic nu mai poate fi perfect, frumos, bun, nimic nu merita osteneala, oamenii ti se par toti urati, meschini, insensibili si devii putin mai mizantrop decat erai inainte, daca erai.
In urmatoarea faza se presupune ca preferi sa imparti casa cu o pisica, sau cu niste paianjeni, decat sa o imparti cu oameni, ti se pare ca ei sunt indirect vinovati pentru boala ta, ca si cum nu ti-ar fi spus la timp ca trebuie sa faci tratament si au lasat-o sa se cronicizeze si nimic nu te mai scapa.
Sau ai cealalta solutie: sa participi la consensul tuturor, evitand sa le strici distractia cotidiana si prefacandu-te ca totul e ca la inceput, ca esti sanatos tun si ca nu au de ce sa se mai uite la tine cu expresia aia cu care se uita la un animal ranit pe care totusi le este prea mila sa il eutanasieze desi stiu ca se chinuie crancen si inutil.
Mi-a mai zis individa asta ca tot procesul te face invulnerabil la alte atacuri ale maladiei prin alti agenti, si ei, prostii, nenorocitii, bibicii se asteapta sa iti gasesti pe altcineva cat mai repede(adica alt agent patogen), dar e bine sa ii lasi sa creada, ca te mai distrezi si tu.

Adica da, e cu happy end. :D

Apoi mie asa mi s-a povestit ca este, acuma nu stiu, o fi, n-o fi, n-am de unde sa stiu, zic si eu ce-am auzit de la altii.

Daca e leapsa atunci leapsa sa fie

Am primit si eu aceasta prima leapsa de la  Alex si, asa cum a zis si el, a fost un bun prilej sa fac incursiuni in trecutul indepartat al copilariei mele.

Here it goes.

What was your first:

Car- presupuand ca masina parintilor nu se pune, atunci ma laud doar cu permisul auto, de vreo 2 ani.







Trip within borders- ouch, cred ca pe la 3 ani am fost prima data cu parintii mei la marea Neagra. Mare lucru nu-mi amintesc. Ah, ba da. Stiu ca atunci m-am pierdut de ai mei si m-am aciuiat (ca un catelus) pe langa altii, am locuit in cortul lor vreo 2 zile pana au dat ai mei de mine, desigur cu interventia politiei Constanta.



Trip abroad- None yet. In ultimul timp imi dau seama ca sunt printre putinii ocoliti de noroc la capitolul asta. Imi doresc sa vizitez si eu, ca toata lumea de altfel, cat mai multe locuri, dar in special Japonia, India, California si Egipt. Si nu numai. Momentan se afla in categoria “vise taica, vise”.



Memory- Aici nu ma pot lauda cu cea mai frumoasa prima amintire. A mea dateaza de undeva de pe la 3 ani fara cateva luni si consta intr-un moment nu prea placut. Eram undeva la tara, era iarna si ai mei ma incuiau in camera. Si din plictis si o dorinta caracteristica copiilor, aceea de exploare, am inceput sa scormon in soba de teracota a bunicii cu un iepuras de plastic. Am scos iepurasul de acolo in flacari, l-am trantit in mijlocul covorului de teracota si cand am vazut ca arde, aflata in plin delir al panicii, am acoperit locul care ardea cu o perna. Desigur ca focul a inceput sa izbucneasca si mai mult iar eu din camera nu puteam iesi, asa ca m-am urcat eu frumusel pe lada patului unde aerul era ceva mai “curat”. Norocul meu e ca a venit mama sa verifice ce mai fac, si cam pe ultima suflare m-a scos de acolo. And here I am. Cred ca de acolo mi se trage claustrofobia frumoasa cu care si in ziua de azi ma confrunt si teama de flacari. (a durat ani buni pana mi-am facut curaj sa aprind pana si un amarat de aragaz).



Pet- Tot la tara la bunica-mea aveam un caine maidanez negru cu o pata alba mai jos putin de gat. Il chema Gionica si facea puppy face. Era foarte fidel si jucaus. Tin minte ca atunci cand era inca un cutulan pui l-am luat cu mine la scoala(eram prin clasele primare) si l-am ascuns in banca.

Din pacate ai mei nu prea il indrageau asa ca, au hotarat ca intr-o zi sa-mi faca o “surpriza” si sa-l duca de acasa si sa-l abandoneze intr-o padure. Si cam asta a fost cu primul si singurul meu pet.





Crush- Eram in clasele primare. Il chema Mihai si era cu fix doua luni mai mare decat mine. Ne intalneam la bunici la tara. Ne scriam scrisori, eu eram Sailor Moon si el Mascatul in Frac. (ok, I know, that`s just soooo lame :D). Cu el am experimentat primul sarut, primele lacrimi de amores amores si prima noapte in cimitir. (nu, nu facuram nimic acolo, aveam 12 ani, ce dracu`? pe atunci nu era ca acum,  si nici atunci nu era ca inainte, cam cum iarna nu-I nici pe departe ca vara, se stie). El era foarte pasionat de matematica si de jucatul cu soldatei si de pescuit, activitati pe care, pe mine una, ma scoteau din minti. Ah, imi amintesc ca avea un tricou cu Micky Mouse albastru pe care il adoram. Si era asa un mic filosof in sinea lui. Sau poate eram eu prea amorezata de el si asta ar explica fascinatia mea.Cel mai frumos a fost cand mi-a zis prima oara ca ma iubeste, cred ca n-am mai dormit 2 nopti dupa, de emotii. Toata treaba a durat pana la sfarsitul clasei a 7-a. Pentru ca, asa cum ar spune Coelho intr-un exces de redundanta caracteristica lui “Totul are un sfarsit”.



Discovery- pe la 3 ani si ceva am descoperit ca pot sa dau din maini o zi intreaga ca tot nu-mi pot lua zborul.



Job- prin clasa a 9-a mergeam in week-end cu niste colege la o sera sa plantam flori. Eram platite pe zi si luam cam 60.000-70.000 lei vechi.



Idol- habar n-am, Sailor Moon se pune?



Creation- poezii, povestioare fantastice cu feti frumosi si zane bune.

Si cum leapsa tre` musai sa mearga mai departe, o trimit si eu catre: Roxana, Raluca, Ank si PinguinulFurios

Unit 731

Nu demult am descoperit pe Wikipedia un articol despre Unit 731. Poate multi stiati deja de ea. Unitatea 731 functiona ca  o institutie de  cercetare si dezvoltare a armelor biologice. Ce era ea de fapt?  Un experiment al armatei imperiale japoneze care se ocupa cu experimente mortale pe oameni in perioada celui de-al II-lea razboi Sino-Japonez (1937-1945), si desigur in perioada celui de-al II-lea Razboi Mondial. A fost infiintata initial cu scopul de a contoriza influenta ideologica si politica a dusmanilor.
Poiectul special numit "Maruta" folosea oamenii, asa cum am spus, pentru diverse experimente. Subiectii-test erau adunati din randul populatiei inconjuratoare si includea si copii, batrani si chiar femei insarcinate. Experimentele erau efectuate fara ca subiectii sa fie anesteziati, deoarece se credea ca anestezia ar putea afecta rezultatele. Si prin urmare, subiectii in cauza erau legati si supusi experimentelor cu forta.
De asemenea in randul subiectilor de regaseau si prizonierii de razboi care erau disecati fara anestezie, precum si prizonieri infectati cu diferite boli. Disectiile erau efectuate si in randul femeilor insarcinate (uneori insemninate artificial  de catre doctori, sau chiar violate de catre acestia, urmand ca uneori  fetusul sa fie extras inainte de nastere).
Prizonierilor li se amputau membrele pentru a testa pierderile de sange. Deseori dupa amuputare, membrele erau reasamblate in alte parti ale corpului decat cele initiale. Unora li se extragea stomacul, dupa care esofagul era reatasat intestinelor. Parti ale creierului, ficatului, plamanilor erau complet disecate.

Cateva dintre experimentele Unitatii 731:


-erau atarnati cu capul in jos, pentru a vedea cat timp dureaza pana ce vor fi avut sa moara;
-le era injectata urina de cal in rinchi;
-erau infometati si nu li se oferea apa, pentru a determina perioada exacta in care  organismul rezista fara mancare si apa;
-erau pusi pe scaunul electric pana acestia mureau;
-erau expusi la temperaturi fie foarte ridicate, fie foarte scazute, pana cand corpul uman avea sa cedeze;
-li se injecta sange apartind diferitelor specii de animale, pentru a studia efectul acestora in organismul uman;
-erau expusi unor doze letale de raze X;
-le era injectata apa de mare, pentru a putea vedea daca salina din corp putea fi substituita de aceasta;
-se injecta aer in artere pentru a determina timpul exact in care circulatia sangvina avea sa se opreasca;

Si astea sunt doar cateva din experimentele pe care Unit 731 le aplica prizonierilor de razboi bolnavi, si nu numai.

De dragul stiintei.

Si daca detineti rabdare de fier,  aveti mai jos un filmulet de 19 minute despre Unit 731:

http://www.youtube.com/watch?v=bAp8bSdE5MQ]

Ochi albastri, parul negru - Marguerite Duras

"Ochi albastri, parul negru"

Marguerite Duras

In cartea asta nu se intampla nimic. Sau poate se intampla lucururi mai frumoase decat in alte carti, in care naratiunea e dispersata pe mai multe planuri. In cartea asta nu afli nume de personaje, locuri precise, timpul exact, caracterizari de personaje, nici macar sumare. Un el si o ea se intalnesc intr-o cafenea, amandoi indragostiti prin nu-se-stie care circumstante, de un barbat cu parul negru si ochii albastri. Cartea debuteaza cu scena de pe holul unui hotel in care insul cu ochii albastri si parul negru o striga pe ea, cu un apelativ oriental. El vede scena, si ramane profund marcat de ochii acelui individ.
In continuare el si ea (cei 2 din cafenea) merg intr-o camera cu lumina galbuie, ca pe o scena uitata, la teatru, unde actorii au uitat ca sunt actori, ca publicul a plecat, si ei isi joaca la nesfarsit  rolurile. Care roluri? Rolurile unor straini pusi sa convietuiasca acolo, unde nu stii niciodata cat timp trece, ce anotimp este si cat timp a mai ramas. [Mi-a placut cum este realizata mixtura dintre epic si teatru.]  Nu stii daca ei se cunosc, daca se iubesc, daca sunt straini sau poate acolo au fost dintodeauna. Nu stii nimic, nici ei nu stiu, ei decat repeta acelasi act la nesfarsit, fara sa evolueze, fara sa se schimbe, fara emotii, poate fara sentimente. Cartea e ilimitata, nu are final, si dupa modul in care naratiunea debuteaza, nici un inceput precis nu are. Dupa ce intorci ultima fila a cartii, ai impresia ca s-a incheiat doar un capitol, ca mai dai o foaie si ai sa ii intalnesti iar pe ei doi, in camera de langa malul marii, in lumina palida, galbuie, venita de la lustra din centrul tavanului, inveliti in cearsafurile albe, ea cu matasea neagra pe fata, si el intors cu spatele, gandindu-se;... pe fundal zbatandu-se a moarte valurile...

Pana la urma, o carte se simte. Iar Ochi albastri, parul negru e o carte care se simte monstruos, El si Ea sunt perechea originara bantuita de nelinisti moderne, sunt androginul scindat pentru totdeauna… cel de-al treilea El e liantul intre cei doi.Este genul acela de carte pe care o traiesti pana la ultimul cuvant… Se prea poate ca limbajul sa fie putin pretentios, dar asta nu diminueaza din farmecul propriu al romanului. Cartea nu este deloc voluminoasa, ea insumand cca 100 de paginute, insa  daca te pierzi printre randuri risti sa te reintorci cateva pagini in urma pentru a fi sigur ca ai inteles intru-totul sensul dialogurilor.

Personajele lui Marguerite Duras sunt in acelasi timp abstracte, comune si banale. In cartea asta, asa cum am zis mai sus, nu foloseste nici un nume propriu, cei despre care scrie sunt “femeia” si “barbatul”, sunt “ea” si “el”. Isi abstractizeaza atat de mult personajele incat fiecare propozitie noua, fiecare dialog initiat, fiecare descriere  reprezinta o provocare pentru cititor/spectator. O provocare la gandire, la interpretare, la completare, ceva de genul fill in the blanks.

***


"Ea poate sa-l priveasca indelung, nopti intregi. El isi da seama ca ochii ii sunt deschisi. Ii zambeste ca si cum ar fi, intr-un fel, demascat, vinovat, mereu cerandu-si scuze pt ca traieste, pt ca trebuie s-o faca."

"-Nu te cunosc.Nimeni nu te poate cunoaste, nu se poate pune in locul tau, tu nu ai un loc, nu stii unde sa iti gasesti un loc. De aceea te iubesc, si de aceea esti pierdut."

"Ea plange departe de el, de barbatul prezent, de existenta lui, si dincolo de orice poveste, plange povestea care nu s-a petrecut."

"Ea spune ca sunt niste personaje tinute impreuna intr-o carte, si ca o data cu sfarsitul cartii vor fi lasati sa se piarda in multumea orasului.O noua despartire"

"-Ai facut totul ca sa mori.
Se uita la el si spune:
-Nu puteam altfel. Am venit chiar la tine ca sa mor si mai mult"

"Barbatul acela spune ca ceea ce te face sa simti placere e o minte geniala, ca, fara ea, trupul nu stie"

Dick Ochi-de-Mort - Kurt Vonnegut

"Dick Ochi-de-Mort"

Kurt Vonnegut

Scris de oricine altcineva, un roman in care sunt povestite o decapitare, o crima dubla, un deces cauzat de o polita radiocatciva, rolul unui fals pictor american in ascensiunea politica a lui Hitler, un viscol care ingroapa sub nameti vestul Statelor Unite si disparitia populatiei unui oras intreg in urma unei explozii a unei bombe cu neutroni ar fi fost, cel mai probabil, un thriller, insa Vonnegut prezinta intamplarile acestui roman cum nimeni altcineva nu ar fi putut s-o faca, facand din roman un drum catre absurdul existential. Vonnegut e un maestru al absurdului, el a creat pentru mine acea lume posibila si, cum ii zic eu, "un neverending time", adica timpul acela care nu se termina niciodata, desi cortina a fost trasa, te astepti sa il vezi pe Rudy Waltz intr-o farmacie scriind singura lui piesa de teatru "Katmandu", pe Felix Waltz sa-l auzi la radio, pe Ceila Hoover cu pantofii in mana umbland pe strazile Midland City-ului in noaptea dinainte de absolvire, pe Hyppolite Paul incercand sa transfore un mort intr-o stafie umblatoare. E o lume pe care Vonnegut o creaza cu atata usurinta, o piesa de teatru jucata in cel mai real mod posibil. Personajele lui nu sunt usor de uitat, desi marcate de simplitate, invaluite in pelerina ludica a tragico-comicului, ele confera romanului intregul deliciu. E o carte pe care o recomand cu caldura.Desi recomandarile ar fi sa nu incepeti cu ea daca nu ati mai citit nimic de Vonnegut (umbla vorba ca mai degraba sunt recomandate pentru inceput "Leaganul pisicii" si/sau "Abatorul cinci"), insa la mine ea e prima carte de Vonnegut citita, si nu pot spune decat ca m-a incantat, desi firul narativ se dezvolta mai greu la inceputul cartii si te acomodezi mai greu cu stilul tragico-satiric pe cae il abordeaza.  Cartea necesita o doza mare de atentie pentru a putea gasi strecurat, printre randuri, acel ceva care face ca intamplarile sa se succeada aparent random... mana destinului.