Si toamna inca este...

Pentru ca te iubesc atunci cand mergi si te impiedici. pentru ca te iubesc atunci cand te murdaresti de inghetata la gura si te strambi ca un copil.
pentru ca esti atat de tu cand strici orice, si pentru ca orice-ul stricat de tine devine ceva frumos si unic.
si pentru ca te iubesc ma face sa cred ca sunt speciala. si tu, tu crezi ca e la intamplare. dar nu e, nimic nu e. si nici eu, nici tu, nici ei. dar tu nu stii. tu nu stii ca dincolo de intamplare e un destin colorat in culorii vii.
si toamna stie ca tu esti a mea. si doar a mea.

 

Iti mai amintesti cand stateam culcate pe iarba aspra de toamna, iar frunzele fosneau a cantec? Ne imaginam atat de multe lucruri. Priveam in aceeasi directie si vedeam aceleasi lucruri. Iar norii capatau forme umane. Si vedeam ce am fost si tot ce n-am putut deveni. Ne strangeam mainile si ne cautam respiratia rece si greoaie. In departare inca se auzea zgomotol rolelor pe asfalt. Si soarele incerca sa se strecoare printre crengile copacilor, sa ne vada si el. Era probabil curios sa stie daca mai simtim. Am fi vrut sa-i spunem, dar erau multe ganduri care ne opreau din a o face. Ma ghemuiam langa scoarta cate unui copac imbatranit de vreme, si scriam cuvinte pe o foaie rupta din agenda aceea veche. Versuri fara sens care pentru tine capatau semnificatie sacra. Iar tu imi faceai portretul in creion. Dar nu stiai ca plang. Si in desenele tale totul era vesel, iar pentru mine totul era mort.
As fi vrut sa poti sa simti. Sa iti spun ce ai fi vrut sa auzi. Dar niciodata nu am stiut cum sa fiu eu. Insa in fata ta intotdeaua m-am infatisat goala. 

Si toamna inca este.